Return to Innocence

uitam sa ne OPRIM si sa ne
BUCURAM de lucrurile simple

“Copilaria e o stare fara varsta, ea tine de infinit, este singura felie care topeste intregul univers inconjurator, varsta in care nu spaimele de moarte il macina pe om, ci spaimele de care se infioara si gazele, parte si ele din acest intreg fabulos numit natura.”

Nu am mai fost de o eternitate in locul unde am crescut. Viata te indruma pe anumite carari si incet, fara sa iti dai seama, pastrezi anumite capitole din ea sub forma de amintiri. Unele placute, altele mai putin. Acum cateva zile am simtit ca este momentul sa ma intorc in satul unde mi-am petrecut copilaria. A fost o chemare din trecut, o nevoie interioara de a reciti acel capitol de inceput cu sufletul de adult.  


Am parcat masina si de cum am vazut ulita care duce spre casa copilariei am simtit furnicaturi in tot corpul. Peisajul era de un verde ametitor iar bataia vantului il completa de minune, sporindu-i intensitatea. Am inchis ochii si am tras puternic aerul curat in piept, bucurandu-ma de magia momentului. Mi-au venit in minte numeroase imagini cu mine copil; cum ma jucam, pana tarziu in noapte, cu alti copii si cum strabateam ulita in fuga atunci cand eram strigat de strabunica-mea, de teama jivinelor care se puteau ascunde prin diverse locuri, gata sa ma inhate. 

Casa copilariei. Arata exact asa cum am lasat-o. Batrana, apasata de timp, uitata de vreme si totusi primitoare. Am zabovit o clipa in fata portii zavorate cu gandul la cei care nu mai sunt, la timpul pe care nu-l poti intoarce. Am realizat cat de mult alergam in stanga si-n dreapta si uitam de noi, uitam sa ne oprim si sa ne bucuram de lucrurile simple, practic uitam sa traim. Increzator am sarit poarta si am pasit inauntru…

Dupa ce am petrecut ceva vreme prin curte si prin gradinile din spatele casei m-am hotarat sa ma indrept spre Casa Domnului, acea constructie impunatoare care aduna satul la slujba, duminica de duminica. Copil fiind, imi era greu sa inteleg de ce trebuie sa fiu prezent acolo cu toti batranii cand puteam sa imi petrec a saptea zi a saptamanii facand cu totul altceva. Motivul “asa este bine, maica” nu avea nicio noima si palea in fata poftei mele de zbenguiala. Imi amintesc ca acesta singurul capitol pe care nu il puteam negocia cu strabunica iar daca ma impotriveam primeam pedeapsa cuvenita. Nu ca m-as fi comportat exemplar la numeroasele slujbe la care am participat fara voia mea, pentru ca, asa cum am zis, pofta de nebunii copilaresti prima. Motivul pentru care am ales sa merg in aceasta zi acolo a fost, insa, cu totul altul. 

Anii de gradinita au fost foarte frumosi. Toate momentele memorabile pe care le retraiesc acum ii sunt datorate educatoarei mele, Doamna Nina. Era o mama blanda pentru noi toti si cu toate ca nu aveam multe jucarii, nu ne lipseau jocurile si povestile cu diapozitive. Avea o voce calda pe care adormeam dupa fiecare pranz si o fire blajina atunci cand trebuia sa ne pedepseasca pentru prostioarele facute. Nu am mai vazut-o de aproximativ 25 de ani. Stiam unde sta, asa ca am oprit masina la poarta dansei si am strigat timid “doamna Nina”! Dupa cateva incercari o femeie modesta s-a afisat dupa coltul casei. Era asa cum mi-o aminteam, cu cativa ani in plus. In spatele batranetii, acelasi suflet mare. M-a recunoscut si am inceput sa povestim despre anii de gradinita dar si despre incercarile vietii prin care a trecuse. Ramasese singura. Din pacate, traim impreuna si murim singuri. Asta este una din marile ironii ale sortii… Am imbratisat-o puternic si i-am spus ca o sa ne revedem…

Cristina. Impulsul de care am avut nevoie ca sa ma intorc dupa atata vreme in locul unde am crescut il datorez ei. De fapt, Ii datorez foarte multe. Este o persoana cu totul speciala, cu un loc aparte in sufletul meu. Nu pot sa uit serile speciale cand venea pe la “mamata” ca sa vedem impreuna Dallas (ea neavand televizor), ori numeroasele plecari in care ma lua cu ea. A avut o copilarie extrem de grea insa asta am inteles-o mult mai tarziu, pentru ca nicidoata nu mi-a aratat altceva in afara de zambet si optimism cat am crescut langa ea. Datorita ei am vazut pentru prima data un film la cinematograf. Cred ca aveam 6 ani iar ea numai 16. Cu toate astea m-a luat de mana, ne-am urcat in tren si am mers la Fieni unde rula filmul Comando cu Arnold Schwarzenegger. Tare fericit si uimit am fost de acea experienta. Va dati seama, vedeam pentru prima data un cinematograf…

Te iubesc, fata draga si abia astept sa te revad.

“Amintirea este regasirea de sine a eternitatii din noi.”

Comments (0)
Join the discussion
Read them all
 

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Hide Comments
Back

This is a unique website which will require a more modern browser to work!

Please upgrade today!

Share